Poesia di Nerina Ardizzoni (Dialetto di Cento di Fe)

Gh’ira un mèʃar ad drìa da cà

con dal bés in zà e in là,

ròsp, ranùc e pasarén,

tót quel c’agh vól

par fèr divartìr i putén.

L’ira là che m’ andeva a lughèr

quand in ca’ i tachèvan a bravèr,

l’ira là che mi a pinsèva

a la fóla fulenta e a chi la nasèva.

Sóta al sàlas a stèva a l’óra,

‘na quèlch volta fèn al la basóra,

‘na quèlch vólta coi amìgh a zughèr,

sènza mai pinsèr

che i quìa bìa in polan briʃa durèr.

Un brót dè infati, i l’han impinì ad tèra,

acsè è fini al mèʃar e ènch  la zirudèla.

(Nerina Ardizzoni) Dialetto di Cento

Il macero

C’era un macero dietro casa, / con bisce in qua e in là,/ rospi, ranocchi e passeri, /tutto ciò che occorre/ per far divertire i bambini./ Era là che io andavo a nascondermi/ quando in casa cominciavano a  sgridare,/era là che mi mettevo a pensare/ alla favola della fulenta e a quel che poteva capitare./Stavo all’ombra del salice,/a volte fino al tardo pomeriggio,/ a volte a giocare con gli amici,/ senza mai pensare/ che le cose belle non possono durare./Un brutto giorno, infatti, l’hanno riempito di terra,/ fine del macero e della zirudella.

Consenso ai cookie con Real Cookie Banner